nu am reușit decât vreo trei patru treceri de pietoni
lustruite în vârful degetelor ca niște iluzii
sau ca niște vrăbii de pradă care se hrăneau din mintea ta
până la nebunie
pentru că tu nu înțelegi sub nicio formă acestă funie oarbă
sub care mi-am petrecut ultimele ore din septembrie
în viața alteia

erai atât de preocupată să îți numeri mușcăturile solitare din spatele umerilor
încât ți-ai abandonat sânii într-o fotografie adevărată
unde toată imaginația se întâmplă în fruntea lipită de sfârșitul podelei
te aud cum taci
pe sub unghii
apoi
nu te-am mai văzut cerșind bunătatea în largul obrajilor
de parcă cineva ți-a sălbăticit mâinile și apoi le-a eliberat
în mijlocul unei mulțimi vide
și chiar nu mai știu din care parte bună
ți-am fost culoarea galben

femeie
în trupul meu oamenii s-au obișnuit să moară cu ochii deschiși